Adevarul exista in egala masura in mic si mare, atit in "tera-", cit si  in "atto-". O teorie unificatoare a fizicii, pentru  care insusi Einstein s-a luptat intreaga sa viata, ar trebui sa explice toate aceste similitudini, toate aceste aparente coincidente enumerate mai sus, si in plus sa ofere o explicatie pentru existenta Divinitatii. Timpurile in care omenirea se multumea doar cu o justificare de genul "Dumnezeu exista si este autosuficient" au luat sfirsit. Desi marea Teorie Unificatoare a fizicii ar trebui sa fie legea dupa care formele si esentele iau nastere, este foarte probabil ca insasi simplitatea ei sa ii faca formularea imposibila. Suntem prizonierii unor paradoxuri create parca de mintea bolnava a unei masini stricate si perverse; capatul Pamintului a fost cautat indelung timp de milenii, la fel ca si granita sa cu cosmosul sau haosul, pentru ca apoi omul sa inteleaga ca forma sa sferica nu ingaduia existenta unui capat... Astazi incercam sa gasim frontierele Universului, sa ii calculam virsta si evolutia, insa rezultatele sunt, desigur, insuficiente si speculative, pentru ca, in sensul cit mai larg si mai serios cu putinta, ne invirtim in cerc. Este cercul propriei noastre ratiuni, cantonate pe o logica strict bivalenta, si pe cauzalitate ?

Am identificat  o a cincea dimensiune-cea a informatiei. Alaturi de cele trei axe spatiale, si timpul care le cuprinde, a intrat in ecuatie o alta modalitate de referinta: dimensiunea Informationala, care la rindul sau le cuprinde si interfereaza cu celelalte patru susmentionate. Toate cele cinci dimensiuni interactioneaza intr-un mod de neconceput, pentru a da nastere unui Univers, in care a fost posibila dezvoltarea vietii inteligente. Acum poate este timpul sa introducem o noua notiune sub forma celei de-a sasea dimensiuni: Complexitatea.
Vorbim de nenumarate ori de infinitatea Cosmica. Insa este acest tip de infinitate atit de simplu pe cit il putem noi percepe, in speta, pur spatial ? Raspunsul este in mod evident unul negativ. Infinitate se poate gasi in circular, in sferic, in ciclic, si nu in ultimul rind, in complexitate, in matricile repetitive. 
Poate ar trebui, pentru a defini cea de-a sasea dimensiune, sa clarificam termenul de "dimensiune". A o reduce la o simpla axa de referinta este imposibil fara a risca absolutizarea si simplificarea excesiva, desi o dimensiune este intr-adevar un sistem de referinta pentru celelalte, si pentru ceea ce exista in interiorul lor. As accepta o definitie aparent simpla, dar care lasa loc unui numar mare de interpretari: dimensiunea marcheaza si inseamna existenta, principalul si unicul sau atribut intrinsec este infinitatea, toate celelalte rezultind dintr-o bizara si incomprehensibila interactiune.

Imaginea pe care noi, fiinte ignorante, limitate, si trufase, am construit-o asupra Cosmosului este una extrem de simplista, bazata pe modele; la rindul lor aceste modele exista in virtutea unor adevaruri generale, care au determinat sinteza unor legi generale, aparent absolute. Am inventat un infinit comprehensibil, pierzind din vedere faptul ca, pentru o capacitate de rationare si de cunoastere finita, nu putem percepe Infinitul, fara a apela la paradox. Construim doar modele, mai mult sau mai putin corecte, mai mult sau mai putin abordabile, si ele ramin totusi niste modele. Infinita Complexitate... Iata dimensiunea care si-a gasit in mod optim forma de expresie a infinitului: fractalii. O infinitate de parti identice cu originalul se desprind din acesta, se ramifica, pentru a deveni ele insele apoi forma originala pentru un alt infinit de ramificatii. Unde se afla in realitate Universul nostru pe o asmenea scara ? Traim intr-un electron, iar in particulele elementare ale Lumii noastre traieste un alt univers, similar din punct de vedere al complexitatii, dar nu identic; iar diferenta ar putea surveni tocmai datorita celorlalte doua dimensiuni: Timpului si Informatiei. Exista o infinitate de astfel de Universuri, prin insusi infinitul pe care il contine fiecare. Astfel se naste notiunea de infinita complexitate... Scara proportiilor merge din ce in ce mai jos, insa modificind perspectiva, observam ca nu exista o scara viabila a proportiilor, pentru ca fiecare parte, fiecare Subunivers, este copia fidela a celui imediat superior, si in acelasi timp model pentru urmatorul Subunivers.

Dimensiunea Complexitatii este deci necesara in cuantificarea acestor ramificatii, pentru ca, daca Universul se supune intr-adevar legilor geometriei fractale, exista infime deosebiri intre iteratii. In ce relatie se afla insa Dimensiunea Complexitatii cu celelalte cinci ? Sa analizam putin o posibila varianta de existenta a universurilor complexe. Nu ne impiedica nimeni sa credem ca in interiorul unui banal electron exista si evolueaza o intreaga lume, comparabila din punct de vedere al complexitatii cu insusi Universului nostru "infinit".  Mecanica cuantica a stabilit deja ca asemenea unui Univers nascut prin singularitate, particulele elementare prezinta o densitate materiala variabila, care descreste de la centru spre periferie. Exista insa o relatie sensibila, observabila intre lumea noastra si cea subordonata acesteia ? Cel mai mic interval de timp masurabil pina in momentul de fata corespunde saltului unui electron de pe un orbital pe altul. Care ar fi in acest caz interactiunea dintre cele doua universuri asociate direct ? Cum ar fi "resimtit" de cealalta parte acest salt electronic ? Raspunsul cel mai probabil este: in nici un fel. Pentru observatorii situati in acel micro/macrounivers, electronul, (entitatea care constituie pragul dintre doua nivele diferite ale complexitatii, dintre doua trepte), reprezinta un sistem de referinta ca oricare altul. Insa, global, un efect va exista; poate, in acel moment se vor naste simultan o serie de universuri alternative, reprezentind replici ale universului primar: electronul poate sau nu sa paraseasca orbitalul pe care se aflase; ramura universului  secundar se va divide, de asemenea, datorita saltului. O schimbare, desi imperceptibila, exista totusi, iar in Cosmos, nimic nu este insignifiant, nicidecum lipsit de consecinte. Nu se poate sti ce anume va diferentia Universurile paralele in seriile care iau nastere astfel, dar, in mod cert, "coordonatele" de tip informational, in primul rind, si poate si cele de tip temporal, vor fi diferite. De aici pot deriva sau nu diferentieri entropice si materiale substantiale. 

Pe ce "directii" poate actiona Complexitatea ? Dupa cite se poate observa, influenta sa nu se rezuma doar la nivelul mecanismului "lumii in spirala", ci se extinde si la un acelasi plan al complexitatii. Exemplele sunt nenumarate, doar in cadrul propriei noastre lumi, si unele dintre ele au fost enumerate mai sus. 
Complexitatea si stabilitatea unui sistem par a evolua in contratimp, sunt marimi invers proportionale. Odata cu gradul de complexitate a unui sistem, creste si probabilitatea aparitiei unei erori in functionarea sa. De aceea se poate pune urmatoarea intrebare: pina unde poate evolua un sistem pina cind va colapsa sub povara propriei sale complexitati ? Se poate dezvolta Universul insusi, pina la acel punct critic in care complexitatea si eroarea devin una ? Si cind pun aceasta intrebare ma gindesc la multitudinea de lumi paralele, create prin ramificatii infinite. Cum se nasc aceste derivatii ? Este nevoie de schimbarea intentionata a cursului istoriei, sau este spontana si permanenta ? Poate ajunge numarul de lumi derivate la infinit ? 
Pe marginea unui paradox caruia universul i se subordoneaza, cel al singularitatii primordiale, se poate purta o discutie cel putin interesanta. Ipoteza Big-Bang-ului nu intra in contradictie cu cea enuntata mai sus; totusi, apare, ca si in interpretarea acesteia, o oarecare doza de paradoxal. Putem presupune ca Primul Univers (denumim astfel universul care fiind Primar prin excelenta, nu este, in acelasi timp si secundar pentru nici un altul) s-a nascut din Singularitatea primordiala, insa, de aceasta data nu se mai pune doar intrebarea "De Unde ?" ci si "Care ?". Care este Primul Univers? Exista unul ? 
Considerind Universul un sistem deschis, datorita infinitatii sale, ajungem in cele din urma la negarea premisei; Spatio-Timpul este supus curburii gravitatiei, determinate de masa, care la rindul sau se afla in insusi continuumul spatio-temporal. Deci Universul este curbat spre sine insusi si de sine insusi. O sfera nu poate fi infinita, (decit privita din interior) avind, prin definitie, un volum limitat si calculabil. Este deci universul un sistem inchis ? In acest caz cantitatea de energie/materie/informatie de care el dispune este finita. Poate ajunge complexitatea unui sistem finit la o valoare infinita ? In mod paradoxal, da, utilizind probabil o metoda circulara, care dupa un anumit numar de iteratii se intoarce in punctul de plecare. Deci, Universul este, prin insasi natura sa un sistem instabil, care tinde spre o complexitate infinita si care va fi supus, la un moment dat unui grad de incertitudine mai mare decit va putea suporta. Va reveni atunci la starea sa primara, de stabilitate maxima si complexitate minima, momentul Big-Bang-ului ? Probabil ca da. Entropia poate fi deci redefinita drept... complexitate. Totul se naste pentru a muri: aceasta este legea ultimativa a Universului. Nu putem intreba "de ce", pentru ca riscam ca raspunsul pe care il vom primi sa fie "de ce nu ?".

Viata in Setul Mandelbrot

Ce altceva este evolutia in afara de entropie ? Molecule de aminoacizi, metan, rezultate din atmosfera primitiva, in mediul acvatic si poate pe scheletul deja existent al zeolitilor, s-au combinat, sub influenta ultravioletelor si a unui imens hazard, pentru a da nastere primelor molecule de materie vie.  De aici pina la omul de astazi e o cale de cca 3.8 miliarde de ani... Mecanismul evolutiei, sau poate pur si simplu cel al schimbarii, ne este inca necunoscut in integralitatea sa.

Afirmam frecvent caracterul non-entropic al vietii; insa este oare corecta observatia noastra ? Definim entropia ca tendinta generala spre adoptarea unei stari energetice inferioare. Ce anume ne da noua, fiintelor vii, capacitatea de a o contracara, de ce ne consideram la limita dintre haos si ordine ? Raspunsul este simplu: schimbarea, feed-back-ul, adaptarea. Dar totusi, este chiar atit de simplu ?
Stim ca viata are o coordonata in dimensiunea complexitatii, o coordonata care reprezinta alaturi de cea informationala, insasi esenta sa. Insa ce inseamna, in cele din urma complexitate ? Sa ne gindim putin la fractali, acele fiinte bizare, suprarealiste, care populeaza spatiul matematic si cibernetic, si pe baza carora construim replici ale lumii noastre. La baza lor sta setul Mandelbrot, o serie de numere care, urmind traseul unei ecuatii (z= z²  + c), descriu un contur. In interiorul sau exista si evolueaza numerele care vor tinde in cele din urma spre zero, spre energie, si deci, entropie minima. Insa daca numarul este numai infinitezimal mai mare ca unitatea, se va indrepta cu rapiditate spre infinit, spre valori care devin imposibil de calculat. Spre haos. Matematic vorbind, este imposibil ca numerele din interiorul acelui minuscul contur sa fie influentate de cele din afara, insa stau lucrurile cu adevarat asa? Fractalii descriu o intreaga lume, si un principiu celebru spune ca orice lume care este perfect expicabila din punct de vedere matematic este fie inconsistenta, fie prost inteleasa. Este foarte probabil ca entropia sa actioneze si dincolo de granita numerelor ordonate. In plus, exista si alte argumente pentru a justifica influentarea reciproca a numerelor din exterior si interior. In primul rind nu se poate delimita precis exteriorul de interior... granita este infinita datorita complexitatii si autosimilaritatii. Cel de-al doilea argument se refera la aceeasi interconectare universala la care am facut apel de mai multe ori si care se datoreaza Informatiei, ca fond nelocal si omniprezent. Iar daca acest fond este imposibil de eludat, este de la sine inteleasa corelatia zonelor din Setul Mandelbrot. 
In mod analog, inlocuind un simplu  numar cu un organism viu, ne putem intreba: unde se afla viata in setul M ?

Prima pozitie poate fi usor tratata: daca entitatea este comparata cu un numar subunitar, care va sfirsi in a se anula dupa un numar mai mare sau mai mic de iteratii, solutia nu este una viabila, decit pentru un ecosistem incomplet, care se stinge, privat prin aceasta deficienta de adaptabilitate si de evolutia exponentiala spre infinit. Daca viata corespunde prin structura si scopul ei numerelor din interior, care tind spre entropie minima, atunci, caracterul sau este non-entropic, si, dupa cum am stabilit, acesta se propaga si asupra mediului in care viata exista si isi desfasoara existenta.
Cea mai fascinanta este alternativa de mijloc. Corespunde un sistem viu asa-zisei linii dintre haos (complexitate) si ordine ? Aceasta pozitie este una extrem de precara; poseda o marja a complexitatii, a entropiei, suficient de mare pentru a permite fiintelor vii adaptarea si schimbarea continua, si care, pe de alta parte, sa nu le arunce in haos. 
Spre exemplu, apa intracelulara este mai organizata decit apa distilata, are o structura mai apropiata de cea cristalina, si astfel functionarea celulei este optima. Insa daca se inlocuieste hidrogenul cu deuteriu, crescindu-se astfel taria legaturilor de hidrogen, si implicit gradul de organizare, celula nu isi mai poate indeplini activitatea: sunt blocate schimburile ionice, dispare excitabilitatea, este afectata presiunea osmotica.
Tuturor ne este cunoscut cancerul, una din marile amenintari biologice ale prezentului, si momentan, si a viitorului. De asemenea, cunoastem faptul ca aceasta maladie survine in momentul in care entropia incepe sa preia controlul in mod galopant, in detrimentul informatiei, avind drept consecinta multiplicarea necontrolata a celulelor dintr-un anume tesut. Cum pot fi insa recunoscute astfel de celule maligne, si ce legatura ar putea avea cu geometria fractala ? Una de nebanuit... Orice celula prezinta variatii proprii ale formei nucleului, fenomen numit pleomorfism nuclear; in cazul celor canceroase insa, acest pleomorfism devine foarte accentuat, iar forma nucleului are un grad inalt de neregularitate. Acesta este unul din criteriile de recunoastere a unei celule maligne de una benigna, sau normala. Avind in vedere faptul ca aprecierea gradului de neregularitate a nucleului celular este una subiectiva, elaborata fie pe baza unui contrast, fie pe baza unei similitudini, un anume dr. Gabriel Landini (universitatea Birmingham, Marea Britanie), a incercat utilizarea in practica a geometriei fractale. Acest tip de matematica ar putea sa discearna cu o mult mai mare acuratete si obiectivitate intre diferite grade ale neregularitatii unei forme decit o poate face mintea umana. Desi initial geometria fractala a fost privita drept o aberatie matematica, o bizarerie exotica  a unei stiinte cit se poate de exacte, treptat devine evident faptul ca avansul stiintei actuale nu ar mai putea surveni in absenta sa. Sunt prea multe analogii care se pot face, suficient de multe pentru a ma indreptati sa afirm ca o astfel de geometrie s-ar putea dovedi la un moment dat o geometrie universala. 
Daca geometria fractala are un rol aparte in determinarea celulelor de tip canceros, (caracterizate de o entropie crescinda), pina la a afirma ca la baza aparitiei acestui tip de entropie sta tot un mecanism fractal, nu mai e decit un pas. Practic, acest alt mod de a privi lucrurile nu face decit sa vina in sprijinul ideilor emise pina in prezent, referitoare la existenta celorlalte doua dimensiuni, (Informatie, respectiv Complexitate), si la relatia lor cu celelalte patru. Entropia, (la fel ca si informatia a carei Nemesis si contraelement este), pare a se propaga in Univers printr-un mecanism fractal, de o infinita complexitate, care se sprijina pe insasi existenta dimensiunii numita Complexitate. Entropia este prezenta in orice punct al spatiului si timpului, la orice nivel, fiind capabila sa faca salturi, sa isi translateze actiunea de la un nivel la altul al complexitatii.

A pasit viata, prin intermediul evolutiei, dincolo de granita fractala ? Din nou situatia corespunde unui sistem dezechilibrat insa in sensul opus: iata viata ca fenomen haotic, care tinde spre entropie maxima, insa intr-un mod cu mult mai bizar decit materia. Ne punem inca intrebarea cum s-a putut dezvolta o lume vie atit de complexa, pornind de la o singura celula. Sintetizarea primelor substante organice, a fost usor de inteles, si chiar demonstrabila practic, insa biodiversitatea nu are limite. Sa ne gindim numai la banalul virus gripal, care in fiecare sezon adopta o alta forma mutanta. Sa ne gindim la potentialul genetic individual, care corespunde in proportie de aproape suta la suta cu cel al tuturor indivizilor speciei, insa nu in totalitate…  Tocmai in virtutea acelei diferentieri aparent neglijabile, fiecare individ este unic. Este biodiversitatea rezultatul unei ordini stricte ? Greu de crezut. Atunci cind exista complexitate, exista indubitabil nedeterminare. Totusi, intr-un astfel de sistem exista riscul variabilitatii fara discernamint, al mutatiilor aleatorii care nu mai respecta principiul necesitatii. Am asociat evolutia cu entropia, pina la gradul identificarii. Daca viata, asa cum o cunoastem noi astazi se datoreaza intr-adevar haosului, atunci inseamna ca caracterul sau non-entropic este doar o aparenta. Si totusi, cum ar putea fi altfel, daca insasi entropia este sistemul de referinta al vietii ? Viata ramina nemodificata de actiunea haosului in masura in care dispune de o adaptabilitate net superioara materiei nevii. Ea este non-entropica in masura in care nu este afectata de entropie, evoluind IN interiorul sau, la fel cum pentru un observator situat intr-o incinta in miscare exista iluzia repaosului. Haosul o modeleaza, o ajuta sa se dezvolte, iar rezultatul acestei interactiuni a fost... evolutia. Liberul arbitru al fiecarei specii a crescut odata cu urcarea scarii evolutive, culminind cu omul, care dispune, aparent, de cel mai mare grad de autodeterminare. Consecintele acestui mod de a intelege evolutia sunt putin socante. Evolutia culmineaza cu starea divina ? Si in acest caz este Dumnezeu entropia ultimativa, in mod paradoxal autoconstienta si autosuficienta, si nu numai ordinea absoluta, asa cum afirmam mai demult ? Entropia nu mai trebuie privita ca un fenomen negativ. Numai haosul, poate fi omnilateralul, universalul creator de energii, si nu ordinea, eventual un caz particular al  acestuia.

Exista si alte argumente conceptuale pentru a sustine teoria vietii pro-entropice. Viata este, poate, cel mai complex mecanism din Universul material. Cum complexitatea unui sistem si stabilitatea sa sunt invers proportionale. Cu cit sistemul respectiv este definit de mai multe interactiuni, cu atit posibilitatea sa de clacare, de disfunctie, este mai mare. Pentru ca fiecare subsistem depinde de celelalte, exista posibilitatea ca caderea unuia sa atraga dupa sine colapsul total. Gradul de nedeterminare in ceea ce priveste sistemele complexe este mai mare decit, sa zicem, al unui electron dintr-un anume orbital, care are o libertate finita de miscare. Tendinta lor de a trece de la energii superioare la energii inferioare, mai stabile din punct de vedere entropic, (concretizata in domeniul biologic prin imbatrinire si in cele din urma moarte) este incomparabil mai mare decit cea a anorganicului, a abioticului. Iata un alt nobil paradox: moartea privita drept consecinta a fenomenului care ii este diametral opus. Murim din cauza propriei noastre... vieti, din cauza esentei noastre duale, in egalaa masura entropica si informationala. Insasi forta care ne-a purtat pina acum pe culmile evolutiei este si cauza existentei noastre limitate ca indivizi.