Paradoxurile sunt cele mai bizare obstacole care apar in calea stiintei si a metafizicii, dovezi graitoare asupra naturii incomplete a logicii aristoteliene, bivalente, care nu accepta decit "da" si "nu". Cunoasterea umana va ajunge la un moment dat (daca acest lucru nu s-a intimplat deja) intr-un punct mort, devenind incapabila sa depaseasca aceste vestigii ale unei logici "divine". Domeniile in care este aplicabila "logica paradoxala" sunt multiple, pornind de la intelegerea mecanismului "lumii in spirala" si al infinitei complexitati, pina la problemele in cadrul carora principiul cauzalitatii devine foarte obscur sau dispare cu desavirsire. Utilitatea unei astfel de "logici" ar fi nu numai practica. Ea reprezinta un mod de a gindi altfel, de a nu respinge ceea ce nu poate fi inteles, de a fi dispus la orice compromis cu ratiunea si cu legile prestabilite pentru a rezolva o problema. Paradoxurile nu trebuie sa descurajeze, intrucit reprezinta o sursa de intrebari, iar uneori, INTREBAREA, si nu raspunsul, este esentiala...

Paradoxurile Informatiei

Inainte de punctul zero al Universului a existat vidul. Sau a existat ideea.
Desi rostim extrem de des cuvintul "Informatie", nu il putem incadra in nici o categorie a existentei pe care o cunoastem. Informatia nu este nici de natura energetica, nici materiala, motiv pentru care prefer sa o cataloghez drept A Cincea Dimensiune, anterioara poate insesi existentei.
Odata cu ceea ce stiinta numeste Big-Bang, au aparut in universul primordial informational alte patru dimensiuni: timpul si cele trei dimensiuni spatiale. Natura legaturilor care s-au constitut intre aceste cinci coordonate este o mare enigma, insa cert este ca Informatia a asigurat constituirea materiei in quarcuri, particule elementare, atomi si galaxii (cel putin in teoria unanim acceptata, aceasta este ordinea de evolutie a materiei).
Ne invirtim de zeci de ani in mijlocul unui paradox teribil, cel al propriei noastre existente, consecinta a existentei Universului fara inceput, dar cu un sfirsit previzibil, si totusi de neinteles. Oricit de mult ne-am intoarce in timp, chiar si dincolo de origine, in zona negativa a "axei", vom gasi intotdeauna necesitatea unei cauze pentru o alta, identificata anterior drept cauza ultima si primordiala. Ne putem intreba, printre altele, ce rol a jucat informatia in geneza universala si ce rol mai joaca inca in dezvoltarea noastra ca specie ? A fost ea "vidul" dinaintea existentei, nefiinta dinainte de fiinta, care ne "imbraca" lumea intr-un mod pasiv sau face parte atit ca origine cit si ca "destin" din propria noastra lume ? Indiferent de modul in care o percepem, informatia a devenit fara ca noi sa o realizam, centrul intregii noastre existente, si adevaratul Dumnezeu.
Se poate pune insa intrebarea daca sensul informatiei nu dispare odata cu absenta "demonului". Maxwell sustine ca informatia, ordinea, exista latenta chiar si in… haos. Notiunea de "demon al lui Maxwell" se refera la acel mic spiridus, care, plasat la punctul de comunicare dintre doua compartimente umplute cu gaz, ar putea separa moleculele cu energie (respectiv viteza) inalta de cele cu energie joasa, anulind astfel haosul existent anterior in cele doua compartimente. Iata deci ca din haos se poate naste,in mod paradoxal, ordinea; "demonul lui Maxwell" nu face decit sa amplifice semnul de intrebare referitor la sistemele non-entropice, iar viata, respectiv intreaga Terra, este un astfel de sistem. Are sens informatia fara cineva capabil sa o prelucreze ? Avind in vedere principiul antropic, care postuleaza (intr-o forma mai mult sau mai putin explicita) faptul ca existam cu un scop, si ca Universul insusi a fost organizat pentru a ne permite existenta, raspunsul la aceasta intrebare ar trebui sa fie negativ. Si totusi... se pare ca materia are o bizara proprietate de autoorganizare, in virtutea sistemului de legi pe care Informatia il reprezinta. Relatia dintre Informatie si fiintele capabile sa o manipuleze devine astfel una duala, si implicit paradoxala, intrucit definirea uneia dintre cele doua notiuni nu poate avea loc separat de cealalta.
Informatia a creat ordinea si inteligenta materiei, la fel cum si materia a dat sens informatiei. Totusi, in mitologii, si nu numai, rolul universului informational in geneza lumii este luat de haos. Este posibila identificarea informatiei aflate in stare pura, primordiala cu... haosul--entropia infinita ? Iata o foarte stranie problema, al carei raspuns nu este nicidecum un simplu NU, asa cum ar parea la prima vedere; am invatat sa identificam informatia cu valoarea nula a entropiei, insa, daca ordinea absoluta a informatiei devine functionala numai in relatie cu materia, inseamna ca informatia pura poate avea o valoare a entropiei mai mare ca zero. Exista notiunea de "hazard", de "nedeterminare", si este valabila intr-un univers pur infomational ?
Deci, informatia exista latenta in materie. Sa extindem putin aceasta afirmatie... Omul a fost capabil sa isi mentina echilibrul cu mult inainte de a "descoperi" gravitatia, notiunea de "acceleratie" si de a calcula fortele necesare pentru compensarea celor destabilizatoare. Am subestimat oare forta si valoarea instinctului ? Este unanim acceptat faptul ca infrinarea instinctelor, mai mult sau mai putin primare, este tipic umana si, in orice caz, pozitiva. Dar de cite ori ati actionat "in virtutea ratiunii", ignorind primul impuls, si ati constatat esecul ? "Adevarul este in noi"... Iata o afirmatie care ar putea parea golita de semnificatii, insa nu este deloc asa. Actiunea, ca raspuns la un anume stimul sau pur si simplu lipsita de cauza aparenta, nu presupune neaparat intelegerea sa si a mecanismului care o guverneaza. Folosim limbajul fara sa percepem decit foarte rar si superficial modul sau de formare, mecanismul sau intracerebral. "Locuim" intr-un corp, guvernat de creier--una dintre cele mai mari enigme, si ne folosim de aceasta "unitate centrala" fara a avea nici cea mai vaga idee despre alcatuirea sa si modul sau de functionare. A fost oare si Creatia primordiala o astfel de actiune, efectuata doar in virtutea folosirii unei capacitati ? Sunt "caile Domnului" necunoscute… chiar si Siesi ? Iata "Creatia Instinctiva"-o noua blasfemie. Ce relatie exista intre capacitatea de creatie si starea constienta ? Una destul de simpla, conform punctului de vedere unanim acceptat: activitatea creatoare apare ca mod superior de manifestare a constiintei de sine. Dar poate ca legatura intre cele doua nu este chiar atit de simplu de definit… Daca ipoteza initiala este corecta, si creativitatea apartine domeniului instinctiv, omul a creat cu mult inainte de a fi capabil de gindire, folosind, pur si simplu acest al saselea simt...

Paradoxul Divinitatii

Ca esenta a spiritualitatii si societatii umane, religia poseda "proprietatea" unica de a oferi false si inselator de simple explicatii unor evenimente de ordin primordial in cunoastere. Astfel, un paradox similar celui anterior apare in insasi explicarea fiintei Divinitatii; creator al Cerurilor si al Pamintului, o entitate unica in spatiu si timp, Dumnezeu este, inevitabil, si creatorul propriului sau adversar. Se poate da o explicatie cit de cit coerenta a acestui fapt ? Rationamentul ar fi urmatorul: Dumnezeu l-a infatisat lumii pe Diavol, constient fiind ca fara un oponent este total lipsit de sens. Dar, pentru ca am afirmat deja autosuficienta sa prin termenul de "constiinta de sine", intrebarea reapare, nestirbita: daca nu a avut nevoie de Satan pentru propria definire, cum se poate explica crearea acestuia ?( Este dorinta perversa a Zeului plictisit de a isi privi de sus inferiorii, si de a ii vedea zbatindu-se neputinciosi in ghearele unei dileme cumplite, suficienta pentru justificarea acestei creatii ? In acest caz imaginea noastra asupra Zeului are mult de suferit, intrucit nu mai este acel demiurg dezinteresat, care creeaza din dragoste). Rationamentul este circular, este imposibil de finalizat, cel putin in sistemul logicii umane actuale, pur aristoteliene. Un rationament de tip aristotelian este liniar, unilateral, unidimensional. A.E. Van Vogt a creat o lume in care abrogarea acestui tip de logica a adus omenirea cu un mare pas inainte, din toate punctele de vedere. Si poate ca avea dreptate… Am folosit de multe ori notiunea de echilibru. Ce presupune ea de fapt ? Actiunea simultana a doua elemente active opuse, antagonice. Ce s-ar intimpla insa daca am gasi mai mult de doua elemente opuse, pastrind aceeasi linie de contrazicere a logicii conventionale abordata mai sus ? Aceasta idee se identifica de fapt cu incercarea de a redefini rationamentele logicii conventionale. Este logica aristoteliana unicul mod de a controla intr-o oarecare masura evenimentele vietii noastre ? Poate fi ea considerata "corecta" ? Este extrem de dificila imaginarea unei lumi in care principiul cauzalitatii dispare, in care "tertul" nu mai este exclus, in care exista alt raspuns in afara de "Da" sau "Nu", in care exista o infinitate de variante ale rationamentului, si toate, in egala masura, corecte, insa o astfel de lume ar putea rezolva, intr-un fel sau altul marile paradoxuri de astazi. Pe de alta parte, este posibil ca mintii omenesti sa nu ii fie accesibila in starea actuala o astfel de logica superioara. Sa ne gindim numai la disparitia principiului cauzalitatii: ar declansa o deruta totala, ajungind pina la anularea succesiunii in timp a evenimentelor; acesta, si numai acesta va fi momentul in care vom putea, spre exemplu, sa afirmam fara drept de apel natura subiectiva sau obiectiva (inclin sa dau deocamdata dreptate celei de-a doua variante) a Timpului.
Insusi momentul "Creatiei" primordiale este un moment al paradoxurilor, apartinind in totalitate Divinitatii, si deci, "cailor" sale. Tarim al fiintei si nefiintei, al existentei si in acelasi timp al inexistentei, al miscarii si repaosului absolut, al luminii si al intunericului, Haosul contine si este continut in exclusivitate de catre Dumnezeire. Este insusi sarpele care isi inghite coada, domeniu de referinta al alcatuirii spatiului si primul paradox al Lumii. Se pare ca mitologia a surprins intr-adevar o parte din reala structura a Universului; textele sacre ale celor mai diferite popoare evidentiaza aceeasi natura paradoxala a momentului primordial, "haotic", in forme similare. Este improbabil ca intreaga umanitate sa se insele…

Paradoxul echilibrului

Un amanunt structural bizar al lumii in care traim este modul de realizare a echilibrului: fiecare fenomen tinde, in mod paradoxal spre opusul sau. Fiecare sfirsit inseamna un inceput; organicul tinde spre anorganic, viata spre moarte, pentru ca reprezinta o continua transformare. Cit de departe poate actiona insa aceasta forta paradoxal-stabilizatoare ? Intreg Universul cunoscut isi bazeaza transformarile pe o singura lege principala: realizarea echilibrului. Energia de natura electrica se naste din tendinta naturala de egalare a doua potentiale diferite. Sa luam insa in discutie un caz ceva mai straniu decit banalele echilibrari termodinamice sau cinetice: viata si moartea.
Mitologia insasi este expresia unui anume tip de echilibru: cel dintre Bine si Rau, Yin si Yang, Negru si Alb, si, in cele din urma intre Viu si Neviu. Numai in contradictoriu poate fi regasit intregul, echilibrul. "Da" si "Nu" trebuie sa coexiste, pentru a isi asigura, in mod reciproc, coerenta. Ce inseamna insa coerenta la nivelul faliei dintre viata si moarte ? Este unanim acceptat faptul ca--cel putin la modul figurat--viata este cladita pe moarte. Viul deriva din anorganic, fara a fi insa doar o suma inerta de elemente organogene, din cauza unei importante diferentieri la nivelul densitatii informationale: pentru definirea unui singur punct de materie organica este necesara o "cantitate" mai mare de informatie decit in cazul descrierii unui punct oarecare, material. Insa poate fi aceasta afirmatie extinsa de la metafora la concret fara a-si pierde valabilitatea ? In virtutea mentinerii echilibrului, este necesara moartea, pentru o noua nastere ? Inclin sa cred ca raspunsul la aceasta intrebare este unul afirmativ. Poate ca acesta este motivul pentru care oamenii nu au fost condamnati la nemurire, si poate pentru care Creatorul a fost incapabil sa ii creeze nemuritori: echilibrul ar fi fost periclitat. Viata si moartea sunt doua stari informationale diferite, poate chiar antagonice, insa pot fi ele asociate in mod real fiintei, respectiv nefiintei ? Daca credem in existenta vietii vesnice, credem, in mod implicit, si in moartea vesnica, iar daca privim viata ca o sinergie intre Informatie si materie, moartea poate fi caracterizata de o dimensiune Entropica, si, poate, de una materiala. Moartea nu inseamna neaparat inexistenta. Pentru argumentare, ne putem intoarce din nou, catre mituri. Orice cultura are propria viziune asupra "vietii de dupa moarte", insa notiunea este prezenta pretutindeni. Pentru aceasta coincidenta pot fi date doua explicatii: fie speciei umane ii este atit de teama de moarte, incit a creat un intreg esafodaj al iluziilor, si a incercat sa se amageasca prin legende, fie exista intr-adevar ceva, "dincolo"...
In concluzie, nu exista notiune fara negarea sa, pentru ca o lume nu poate exista decit in virtutea conflictului; in caz contrar, de dezechilibru, universul in cauza s-ar narui sub propria-i incoerenta. Definirea oricarui element din Cosmos nu se poate face fara opusul sau. Am recunoaste lumina, daca nu am percepe intunericul ? Am putea clasifica ceva drept "frumos", fara a il confrunta cu uritul ? Si, in fine, daca am trai vesnic, am sti sa pretuim viata la reala sa valoare, sau am fi, de fapt, morti in noi insine ?

Paradoxul starii stationare

O idee interesanta s-a situat la un moment dat la egalitate cu ipoteza Big-Bang-ului: Teoria Starii Stationare. A fost in cele din urma respinsa de majoritatea oamenilor de stiinta, in urma descoperirii radiatiei de fond remanente, care reprezenta o marturie pentru existenta unei explozii primordiale. Teoria Starii Stationare este interesanta pentru noi din punct de vedere al naturii sale paradoxale, mai pronuntata parca decit cea a concurentei sale: ea sustine ca in permanenta, in Univers este creata materie, (in particular atomi de hidrogen care vor fuziona apoi in stele, dind nastere elementelor mai grele) la o rata suficient de mare pentru a ii mentine constanta densitatea, si suficient de mica pentru a fi imposibil de observat. Creatia este continua, ea nu inceteaza niciodata… la fel si paradoxul. Ipoteza demonstreaza astfel infinitatea spatio-temporala a Universului. Bazindu-se pe patru principii, dintre care unul postuleaza: "Toate locurile sunt la fel in spatiu si timp", ea face imposibila stabilirea unui punct zero al Timpului si Spatiului; odata ce stabilim un punct zero, vom constata ca exista o infinitate de alte momente, identice cu acesta din toate punctele de vedere. Din stabilirea infinitatii temporale a Universului, deriva implicit si infinitatea sa spatiala. Exista deci o diferenta de grad al paradoxalului intre cele doua teorii: Big-Bang-ul este bazat pe un paradox--cel al creatiei primului atom din vid, din nimic, demonstratia continuind in virtutea logicii aristoteliene, in timp ce Teoria Starii Stationare exista printr-un paradox permanent, continuu, de acelasi gen. Materia nu se poate naste din nimic, ne spune bunul simt. Atunci, daca teoria este corecta, inseamna ca "dincolo" de Univers mai exista ceva, iar acest ceva fie limiteaza Universul presupus infinit la ceva finit (ceea ce contrazice ipoteza), fie reprezinta doar sursa existentei Cosmosului nostru. Dar nici chiar in acest al doilea Univers nu poate genera energie/materie din vid, deci se impune, mai departe, existenta unui al treilea...
Operind in virtutea logicii aristoteliene, vom fi tentati sa tratam Teoria Starii Stationare drept nevalida, insa aceasta dispune de principii cel putin interesante, daca nu corecte, iar din punct de vedere al gradului "paradoxalitatii", ii este superioara teoriei Big-Bang-ului.

Paradoxul creatiei autosuficiente

Seria de anomalii logice poate continua pina la paradoxul suprem: cel al creatiei autosuficiente. In definitiv, este necesar un creator pentru justificarea creatiei ? Judecind dupa principiile logicii conventionale, evident. Insa in cazul logicii paradoxale, lucrurile se schimba, una dintre concluziile "permise", corecte, fiind urmatoarea: creatia se poate identifica cu creatorul. Iata ideea lui Greg Egan, in "Distress": Universul are drept punct de plecare un singur individ, uman sau nu, capabil de intelegere, capabil sa rezume intr-o singura teorie unificatoare orice eveniment care a avut si care va avea vreodata loc. Extinderea Universului pe toate directiile in spatiu si timp da nastere unui paradox de acest tip: individul in jurul caruia se cristalizeaza spatio-timpul este in mod evident, Creatorul acestuia, insa existenta sa nu poate fi justificata decit pe baza trecutului speciei sale, trecut care este creat, la rindul sau de el… Ideea este extrem de interesanta, fiind perfect compatibila cu logica circulara. Nimic nu ne impiedica sa afirmam ca Universul a fost "gindit" undeva, cindva, intr-un moment al timpului, si ca apoi geneza informationala s-a propagat inainte si inapoi in timp, pretutindeni in spatiu, dind nastere trecutului si viitorului. Practic, cel care a creat prin justificare, prin intelegere, Cosmosul, are nevoie de ceea ce a creat pentru a se putea justifica pe sine.
Exista insa o singura problema: este improbabil ca un individ uman sa fie "Arhitectul Universului". Suntem o specie limitata si imatura, din toate punctele de vedere, si s-ar putea ca aceasta stare de fapt sa nu se modifice niciodata.