Cetus: Este o constelatie mare, ce se intinde pe 1232 grade patrate, vizibil toamna tirziu in emisfera nordica, sau la sfirsitul primaverii, in emisfera sudica. In mitologie reprezinta monstrul trimis pentru a o ucide pe Andromeda, si care s-a transformat in piatra in momentul in care Perseu, salvatorul printesei, i-a aratat capul gorgonei Medusa. Cea mai stralucitoare stea, Diphda, este o stea portocalie de tip spectral K, aflata la 68 a.l., si de 75 ori mai luminoasa decit Soarele. Este considerata variabila, insa datorita lipsei unei alte stele etalon in apropiere, variatiile sale sunt greu de apreciat. In aria constelatiei se afla si o variabila slaba, 37 Ceti.
t Ceti este in schimb ceva interesant. Este situata la  numai 11,9 a.l. de noi, si are doar o treime din puterea Soarelui, fiind de spectru K. Este unul din candidatii pentru gazduirea unui sistem planetar, alaturi de e Eridani, fiind similara Soarelui.
Capul monstrului este reprezentat de a, g, m, x, si d. Menkar (a) este o giganta de tip M, de care ne despart 130 a.l. Depaseste Soarele de cca 132 de ori. Steaua este usor variabila, si binara, cu componente usor de diferentiat chiar si cu un telescop mai mic.
Mira (o Ceti) reprezinta prototipul categoriei omonime de stele variabile cu perioada lunga. Uneori atinge cel de-al doilea ordin de marime (citeva saptamini pe an este vizibila cu ochiul liber, desi este de cel putin 100 de ori mai luminoasa decit Soarele), insa nivelul sau de baza se situeaza abia la cel de-al patrulea. A fost prima variabila identificata si cea mai apropiata giganta de tip M--la 97 a.l. Perioada sa este de cca 331 zile. Are un companion de asemenea variabil, cu care se misca sincron.
In Cetus mai este vizibil si un obiect din vechiul catalog al lui Messier, M77--o galaxie Seyfert spirala masiva, si o sursa impresionanta de unde radio, la 52 milioane a.l. Se situeaza in apropierea lui d, si este usor de recunoscut, mai ales datorita faptului ca miezul sau mult mai luminos contrasteaza cu bratele.
Un alt obiect mai este si NGC 247, in apropierea lui b, destul de extins, cu o luminozitate medie, datorita pozitionarii oblice si unghiului din care nu se poate distinge prea bine forma sa spirala.
Stele principale:

Aceasta este o imagine luata de Hubble asupra stelei Mira (dreapta, o giganta rece), si companionul sau mai fierbinte.Stelele sunt separate de o distanta unghiulara de numai 0,6 arcsecunde, ceea ce corespunde unei distante de 70 de ori mai mari decit cea  dintre Pamint si Soare (deci 70 unitati astronomice). Imaginea de jos stinga, in spectru vizibil, releva o forma ciudata asimetrica, ce poate fi rezultatul ciclurilor succesive de expansiune-retractie, care ii confera caracterul variabil. Masuratorile lui Hubble indica o dimensiune a stelei egala cu 700 de sori.  Fotografia de jos, dreapta, in spectru UV, se poate observa un apendice extins de Mira inspre cealalta stea cu care formeaza sistemul binar (care a iesit din cadru), si corespunde probabil materiei care este atrasa de insotitoarea mai mica a sa. Sau ar putea fi material din atmosfera stelara incalzit de prezenta acestui companion.

Colaps gravitational: fenomen de contractie brusca a unei stele, datorata dezechilibrului dintre tendinta de explozie si forta gravitationala. Dupa ce steaua isi consuma combustibilul (hidrogen si heliu, datorita carora radia energie prin reactii de fuziune), gravitatia devine predominanta, iar steaua implodeaza. Colapsul poate avea ca urmare fie o stea neutronica, fie o gaura neagra.

Conjunctie: aranjare a doua sau mai multe corpuri ceresti (in speta planetele sistemului Solar si Soarele) pe o directie relativ dreapta. "Relativ" deoarece fiecare din planete are propriul sau plan al miscarii de revolutie, care nu coincide 100% cu cel terestru. Conjunctia inferioara are loc atunci cind planeta se afla in fata Soarelui, si are aceeasi ascensie dreapta cu el. In cazul conjunctiei superioare, planeta se afla in spate.
 Aceste alinieri nu sunt fenomene rare, si nicidecum cataclismice.  Intre anul 1 si 2000 au existat cca 40 de grupari: apropieri ale celor cinci planete ale sistemului vizibile cu ochiul liber, la care se adauga Soarele si Luna, daca diferenta ascensiilor drepte care le definesc pozitia nu este mai mare de 30 grade. Daca restringem ungiul la 20 de grade, vom obtine apropieri remarcabile in anii 332, 1186, si 1962, iar alarmanta "aliniere" din 5 mai 2000 se incadreaza undeva pe la mijloc: domeniul de variatie al ascensiei a fost de 25 grade 53'. Intr-adevar, cinci din cele noua planete, si Luna s-au apropiat considerabil, insa alinierea lor a avut loc in spatele Soarelui, astfel incit nu a putut fi observata.

Constanta cosmologica: primul model de Univers, elaborat de Einstein in 1917, a inlocuit obiectul originar cu un model simplificat, cel al unui fluid, in care locul moleculelor era luat de galaxii. Aplicind relativitatea generalizata acestui model, uniform curbat, Einstein a ajuns la o serie de ecuatii. Nu a tinut insa cont de faptul ca Universul este in expansiune, iar cind in anii '20 un numar mare de cosmologi sustineau nu ideea unui Univers stationar, ci a unuia inflationar, Einstein a introdus in ecuatiile sale constanta cosmologica (l), echivalenta cu o forta repulsiva, care se opune gravitatiei.
Pentru l=0, se pot preconiza o serie de scenarii evolutive ale Universului. Daca densitatea sa medie este mai mica decit o valoare fixa, (densitatea critica), gravitatia se va dovedi prea slaba pentru a opri expansiunea, iar Cosmosul se va dezintegra treptat, dilatindu-se la infinit. Pentru o densitate mai mare decit valoarea critica, vom avea de-a face cu un Univers pulsatoriu, care de la un moment dat isi va inceta expasiunea si se va contracta, pina la un nou Big-Bang.
Lucrurile nu sunt insa atit de simple, intrucit intervine problema masurarii acestei densitati a Universului. Rezultatele obtinute practic sunt mult prea mici (cca 10% din cea necesara pentru a justifica chiar si dinamica actuala a Universului), motiv pentru care a fost postulata existenta unor forme de materie exotica, imposibil de determinat direct. (Vezi Materie intunecata)
Daca l este diferita de zero, influenta sa creste in determinarea destinului Universului. Pentru o constanta cosmologica pozitiva, indiferent daca densitatea este mai mare decit valoarea critica, universul va continua sa se dilate, ca si cum s-ar afla sub influenta unei forte antigravitationale, repulsive. In plus, existenta particulelor virtuale (demonstrata de Dirac si Feynman) si a energiei pe care acestea o poarta, ar ridica constanta cosmologica la valori uriase, care ar aduce miscarea de expansiune la o viteza mai mare decit cea a luminii. Ceea ce in mod evident nu corespunde realitatii... Se pare ca o anume lege fizica, inca necunoscuta se ocupa cu anularea constantei cosmologice. Observatiile astronomice indica totusi faptul ca ea nu este nula, deci  nici usor de ignorat. Una din dovezile incontestabile care ii sustin existenta a fost faptul ca virsta unui Univers fara constanta cosmologica este mai mica decit cea a stelelor vechi, din clusterii globulari (calculele efectuate astfel au dat ca rezultat o virsta de 15-18 miliarde de ani
Desi denumirea lor sugereaza contrariul, constantele nu sunt chiar "constante"... Dirac a stabilit ca, spre exemplu, constanta gravitationala este invers proportionala cu virsta Universului. Acesta este un argument pentru variabilitatea in timp si a constantei cosmologice. Altii sunt insa de parere ca constanta cosmologica nu variaza in timp. Densitatea energetica a vidului se comporta diferit de densitatea materiala si cea a energiei obisnuite. Pe masura ce Universul se extinde, materia si energia sunt obligate sa ocupe mai mult spatiu fizic, deci interactia lor gravitationala se diminueaza. In ceea ce priveste energia vidului, lucrul mecanic efectuat de vid in timpul expansiunii adiabatice furnizeaza exact cantitatea de energie pentru a umple noul volum pina la densitatea identica cu cea initiala. De aceea, constanta cosmologica ramine constanta, iar forta repulsiva sau de atractie nu se modifica in timpul evolutiei Universului.

Constanta lui Hubble: masura a vitezei de expansiune a Universului, reprezentind o relatie intre distanta unei galaxii si viteza ei radiala. Expansiunea Universului este masurabila prin intermediul deplasarii spre rosu; chiar daca efectul Doppler este cea mai cunoscuta explicatie pentru acest fenomen, exista si una mai empirica: odata cu miscarea divergenta a galaxiilor este antrenat si "intins" spatiul (care nu are sens fara materia din interiorul sau), si , odata cu el lumina, careia ii creste lungimea de unda si ii scade frecventa.
Valoarea sa este inca dezbatuta, intrucit daca deplasarile spre rosu pot fi calculate cu precizie, nu acelasi lucru se poate spune si despre distante. Diferitele tehnici de masurare o plaseaza intre valorile de 50-70 km/s/MPc (megaparsec).  Timpul caracteristic de expansiune (perioada in care Universul se dilata cu 1% inmultit cu 100) este inversul constantei lui Hubble in acel moment. Cu cit Universul s-a extins mai rapid, cu atit mai mic este intervalul de timp care s-a scurs de la geneza sa. Astfel, o valoare mai mare a constantei lui Hubble ar implica o virsta mai mica pentru Univers. Valoarea de 55 km/s/MPc, acceptata de majoritatea cosmologilor este asociata unei virste de 15 miliarde de ani. O problema cu cele mai mari estimari ale valorii constantei este faptul ca acestea, desi teoretic corecte, ar indica o virsta a Cosmosului mai mica decit a celor mai vechi stele.

Corona Australis: este una din constelatiile descrise initial de Ptolemeu, mica, fara stele care se depaseasca 4 mag, insa stelele componente (g, a, b, d) constituie un semicerc usor de identificat, linga a Sagittarii. g este o binara compacta. Clusterul globular NGC6451 se gaseste tot in aria Coronei Australis, si poate fi vazut intre q Coronae si q Sagittarii. Nebuloasa NGC 6729 invaluie variabila R Coronae Australis, si variatiile luminozitatii sale sunt sincrone cu cele ale stelei.

Corona Borealis: este o constelatie mica ce acopera doar 180 grade patrate pe bolta, si este coroana pe care Bacchus/Dionysos i-a daruit-o Ariadnei, fiica regelui Minos al Cretei.
Cea mai stralucitoare stea este a, Alphekka (cunoscuta si sub numele de Gemma), o variabila prin acoperire, cu o amplitudine neobisnuit de mica a variatiei luminozitatii. Componenta pricipale depaseste de 50 ori luminozitatea Soarelui, in timp ce cealalta abia atinge dublul Solar. Distanta dintr cele doua componente este de cca 30 milioane km, ceea ce face imposibil studiul lor separat. Sistemul se afla la 78 a.l. de noi.
h Coronae este o stea dubla strinsa cu o separare intre componente de cca 1 secunda de arc. Componentele au o luminozitate de 5,6 si 5,9 mag, au o perioada de 41,6 ani, observabile cu un telescop de deschidere minima 13cm. z si s sunt stele duble obisnuite, iar b este o binara diferentiabila spectral.
In centrul constelatiei se afla R Coronae, o stea variabila prototip pentru clasa care ii poarta numele. In majoritatea timpului luminozitatea sa este constanta, in jur de 6 mag, pentru a scadea brusc apoi la limita vizibilului, si, ocazional, sub 15 mag. R Coronae este cea mai stralucitoare stea din clasa sa--in afara ei, numai RY Sagitarii este suficient de energica pentru a fi vizibila.
In afara arcului, in apropierea lui e, se mai poate observa T Coronae--o nova periodica, care in mod normal nu depaseste 10 mag, insa in ultimii 150 de ani a explodat in luminozitate de doua ori: in 1866 a ajuns la 2,2 mag, iar in 1943--3 mag, raminind vizibile cu ochiul liber pe perioade scurte, nu mai mult de o saptamina. Daca exista cit de cit o regularitate in producerea acestor explozii, urmatoarea este asteptata in jur de 2026. Analiza spectroscopica a aratat ca T Coronae este o stea dubla, alcatuita dintr-o stea fierbinte de tip B si o giganta rosie, rece. Exploziile par a se datora stelei de tip B, intrucit variatiile care survin in cadrul gigantei rosii nu depasesc un ordin de marime.
S Coronae este o variabila de tip Mira, vizibila cu ochiul liber in perioadele de luminozitate maxima.
Stele principale:

 

Stea	Ascensie dreapta (h, min, sec)	Declinatie (grd, ', '')	Magnitudine aparenta	Tip spectral	Nume
a	15  34  41	+26  42  53	2.23	A0	Alphekka
e			4.15
d			4.63
g			3.84
b			3.68
q			4.14

Variabile: