Visul
Mesaje in sticla
Universalitatea echilibrului

O lume paralela accesibila insa noua zi de zi, este cea a visului. Dupa unele opinii, visul este absolut necesar odihnei si regenerarii creierului, insa ce este el ? Doar o reflexie a subconstientului sau a propriei personalitati ? Doar o recombinare a elementelor realitatii ? Poate ca este mai mult decit atit. V-ati pus vreodata intrebarea de ce copiii dorm mai adinc decit oamenii maturi, si necesita o perioada de somn mult mai mare ? Poate ca accesul la acest “univers” este conditionat de bogatia imaginatiei, si, mai presus de orice, intr-o lume care si-a pierdut orice credinta, copiii cred, cu o usurinta demna de invidiat. Copiii sunt fascinati de ceea ce gasesc “acolo”, neavind inca parte de blazarea si dezinteresul total al virstei mature. Revenirea din vis se face gradual, rareori brusc, (ca si initierea sa), la fel cum calatoria in spatiu nu se face instantaneu. Putem sti daca sufletul nu migreaza permanent intre doua universuri ? Daca ceea ce percepem noi drept realitate nu este doar visul existentei noastre paralele ? Sa nu uitam faptul ca activitatea creierului aflat in somn paradoxal, desincronizat (REM), este socant de similara cu cea specifica starii treze, implicind aceleasi unde beta. Vestigiile visului dispar aproape imediat dupa revenirea la starea de veghe (uitarea, deseori totala, intervine la cca 8 minute), si in acelasi mod s-ar petrece lucrurile si cu “omul de dincolo”. Perceptia timpului este si ea deformata, atit de somn, cit si de caracteristicile personale ale subiectului, astfel incit nu putem niciodata afirma cu precizie ce perioada din timpul nostru individual am petrecut in interiorul unui vis…
Visul transpus in starea de veghe corespunde activitatii creatoare, imaginative. Fiinta umana este creatoare de noi lumi, de noi metode de evaziune din ordinar. Insa unde se opreste sensul figurat al acestei creatii, si unde incepe ea cu adevarat ? Mintea umana este cu mult mai mult decit o suma de impulsuri electrice haotice: ea dezvolta o legatura aparte cu cea de-a Cincea Dimensiune, Universul Informatiei. Cit de departe ajunge interactivitatea acestei legaturi ? Este capabil omul de interventie, de modelare a acestui univers ? Se pune in mod evident problema relatiei dintre informatie si materie; sunt convertibile una in cealalta ? Pina la revolutionara teorie einsteiniana a Relativitatii Restrinse energia si materia au fost considerate complet separate, insa in realitate, lucrurile stateau cu totul altfel. Materia poseda o energie intrinseca, latenta, la fel cum din energie, din “nimic”, s-a nascut materia. Informatia poate fi de asemenea regasita in materie; in fiecare organism viu se afla informatia care ii va guverna intreaga existenta, de la nastere pina la moarte. (“Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfirsitul”—astfel suna un verset al ultimei carti biblice, Apocalipsa, carte ale carei dimensiuni vizionare devin din ce in ce mai evidente si mai stranii). Traiectoria, si in ultima instanta - existenta unei particule infime este determinata de o serie de legi imuabile, stabilite cu o vesnicie in urma, in punctul zero al Spatio-Timpului. Materia si informatia sunt cu certitudine interconectate, chiar daca relatia dintre ele ne este inca obscura; exista o mare probabilitate ca, printr-un proces oarecare, cele doua forme de existenta sa isi poata inversa starile: materia devine astfel convertibila la starea de informatie pura, si invers. In acest caz se modifica datele problemei ridicate anterior; creatia imaginativa poate capata substanta. Orice fiinta capabila de declansarea unor procese imaginative, in speta cea umana, devine astfel un demiurg in adevaratul sens al cuvintului, un creator de lumi… de universuri paralele.

Mesaje in sticla...

Putem afirma cu certitudine ca am exploatat orice forma de comunicare ? Nu am abordat inca acele tipuri de mesaje care se afla pe tarimul mai controversat al "paranormalului", sau mai degraba al neintelesului. In principiu, premonitia marcheaza o anticipare a unui eveniment, fiind similara intr-o oarecare masura unui salt in timp. Poate fi aceasta similitudine considerata o corespondenta ?
Pentru a nu cadea in capcana credintei oarbe, trebuie sa conditionam existenta premonitiei (prestiintei) de necesitatea existentei unui mecanism de aparitie, si, in primul rind, a unei “materii prime”, a unui mesager. Unicele particule cunoscute, capabile de astfel de salturi temporale, sunt… tahionii. Lipsiti de masa, si calatorind cu viteze mai mari decit 300 000 km/s, mai repede decit lumina insasi, tahionii fac parte dintre cele mai recente descoperiri teoretice ale fizicii. Datorita proprietatilor bizare pe care le capata prin depasirea barierei luminii, este foarte probabil ca aceste “pseudo-particule” sa joace un rol extrem de important in structura intima a timpului, insa, in egala masura, ei pot fi purtatorii informatiei. Iata “materia” celei de-a Cincea Dimensiuni: provin tahionii din Universul Informatiei ?
Este dificila descrierea unei premonitii. In primul rind pentru ca acest fenomen este unul extrem de personal, care apartine structurii cerebrale individuale, unice. Astfel se poate explica absenta sa in cazul marii majoritati. Ce anume ii determina aparitia ? Cumva, in anumite circumstante, un fascicul tahionic este proiectat inapoi in timp, si este receptat de unicul mecanism activ, autonom, capabil sa primeasca acest tip de particule: creierul. In cazul premonitiilor (si, poate, in cazurile de deja-vu), este foarte probabil ca “expeditorul” sa fie acelasi cu “destinatarul”, (unica diferenta constind in coordonatele temporale), tocmai datorita acelei structuri cerebrale unice, care difera, de la individ la individ. Este necesara o structura anume pentru receptarea acestor mesaje ? Si daca da, este ea prezenta, numai la un numar mic de indivizi, ca anomalie ? Sper ca raspunsul la cea de-a doua intrebare sa fie unul negativ, si ca formatiunea respectiva, daca exista, sa fie prezenta, in stare activa sau latenta, la orice individ uman.
Deocamdata, premonitiile survin in mod neasteptat, si nu pot fi controlate sau directionate, pentru ca nu exista intelegerea, cunosterea necesara manipularii lor. Insa nimic, nici chiar ignoranta, nu dureaza vesnic…
Din categoria celor mai bizare mesaje primite de omenire vreodata fac parte mitologiile. Este posibil ca acest tip de fenomen cultural, unic fiecarui neam, si totusi atit de unitar in ansamblu, sa fie o exprimare catre trecut, distorsionata de timp, a cunoasterii noastre viitoare ? Problemele in ceea ce priveste calatoria temporala survin doar in cazul materiei, in timp ce cunoasterea, informatia, este vesnica si atemporala. De ce nu ar fi posibila calatoria ideilor, o distributie uniforma a lor in intreg continuumul spatio-tempo-informational, astfel incit cunoasterea sa existe intrinsec in orice minte inteligenta, cu precadere in cele numite profetice ? Este posibil ca spatio-timpul sa nu constituie o limita in fata propagarii ideilor, si ca informatia sa curga liber pretutindeni, astfel incit la fiecare nivel al figurii de ansamblu, fiecare iteratie (acceptind faptul ca Universul activeaza printr-un mecanism fractal) sa reia aceeasi structura. Totusi, numai unii pot face saltul dincolo de pragul iteratiei in care exista, si sa zareasca umbrele a ceea ce se gaseste pe un alt nivel. Practic, ceea ce ne defineste ca persoane, diferenta, rezida in biodiversitate, pentru ca diversitatea genetica ne daruieste un numar cvasiinfinit de structuri cerebrale, care pot accesa intr-un numar cvasiinfinit de moduri dimensiunea informationala. Prin urmare, mintile profetice, nimic altceva decit creatii ale hazardului (sau ale unei legi universale de mentinere a echilibrului), sunt cele capabile de a accesa intr-un mod specific comorile cunoasterii.
Cosmologia expusa de mitologii se aseamana socant cu cea la care adera treptat cunoasterea. Modurile de interpretare ale miturilor si textelor religioase pot fi nenumarate, insa uneori regasim coincidente bizare… Concluziile care se pot desprinde, referitoare la valoarea cognitiva a miturilor sunt doua: fie mitologiile au fost intr-adevar elaborate de noi, si au ajuns cumva inapoi in timp, fie concluziile stiintei sunt reale, si au fost percepute la fel de cei care au trecut cindva, pe aici, lasind in urma un popor de adoratori inca orbiti de nestiinta si mirare.
Daca ipoteza originii miturilor este corecta, vom ajunge prin intermediul ei la o serie de consecinte bizare: trecutul nu este si nu a fost niciodata fix. Pe masura ce fascinatia cunoasterii ne impinge mai departe ca specie, ceea ce vom putea proiecta in trecut isi va schimba forma, iar cei ce vor exista ascultind "cuvintele sfinte" se vor afla intr-o alta iteratie a aceleiasi figuri, la un nivel superior noua la aceeasi "virsta" intelectuala. Astfel, Universul se ramifica la infinit, pe baza civilizatiilor pe care le-a produs. Principiul antropic graieste clar: noi existam pentru ca trebuie sa existam, utilizarea constienta a informatiei e necesara intr-un Univers in care aceasta exista.

Universalitatea echilibrului

Ne este binecunoscut faptul ca intregul univers este structurat pe baza unui echilibru fundamental, regasit datorita legilor infinitei complexitati in toate subnivelele universale, de la simetrie pina la legea compensatiei, de la nivelul subatomic, la nivelul cosmologic, si la eterna dualitate Informatie-Entropie, Bine-Rau… Echilibrul ne inconjoara, si face ca existenta de orice tip sa devina coerenta, pentru ca simplele principii nu sunt suficiente in absenta interrelatiei si a conflictului.
Mai mult ca sigur, fiecare dintre noi a avut de a face cu ghinionul, si cu legile sale generale, supranumite generic “legile lui Murphy”. Aceste postulate confirma faptul ca nimic din ceea ce planificam nu poate avea cursul scontat. Este un pur si simplu joc al subiectivitatii si al probabilitatilor… sau ceva mai mult ? Ce asociere poate fi facuta intre aceste sarcastice si sadice formulari si notiunea de echilibru universal ?
Realizarea echilibrului este intrinsec legata de dimensiunea informatiei. Cum evenimentele de natura strict informationala, inclusiv procesele imaginative, subiective, nu se pot manifesta concret, in acelasi univers material in care se afla si subiectul cugetator, apare necesitatea unui fenomen care sa poata echilibra intr-un fel aceste evenimente. Dorinta intensa, exprimata de o persoana ca un anume proces sa decurga intr-un anume fel, este un astfel de eveniment. Iar ceea ce numim “legile lui Murphy” ar putea actiona ca element de echilibru, asupra evenimentelor care au in mod normal o probabilitate mica de a se petrece, contracarind efectele acestei forte volitionale, si ameliorind balanta universala tulburata.
Sa trecem insa la subiecte mai serioase.
Pe parcursul dezvoltarii civilizatiei, odata cu cresterea complexitatii cunoasterii, apare o crestere similara a complexitatii mitului. Se mentine astfel o proportie constanta, o homeostazie, a celor doua tendinte in spiritualitatea umana: intr-un taler al balantei se situeaza cunoasterea elucidatorie, cognitia, iar pe celalalt apare mitul, mistificarea, manifestarile religioase si cele care tind sa mentina intact misterul.
Daca omul tinde intr-adevar spre cunoastere, atunci cum se poate explica tendinta sa la fel de valabila spre a isi incastra cunoasterea in interiorul unor alegorii, care isi pierd valoarea cognitiva aproape instantaneu dupa elaborare ? Odata cu trecerea timpului si cu suprapunerea diverselor perceptii personale, acestea devin subiective, si tind mai degraba catre non-cognitie. De ce simtim necesitatea miracolului ?
Miturile se numara printre primele manifestari culturale ale omenirii. S-a considerat ca ele poseda o oarecare valoare cognitiva, insa prin transformarea cunoasterii intr-un depozitar al miracolului nu au un rol activ in cunoastere, ci din contra, antagonic.

Poate fi mitul o expresie a dualitatii cognitie/non-cognitie, atit de necesara functionarii acestei lumi ?
Pretutindeni in Univers, echilibrul, compensatia, dualitatea joaca un rol primordial. Universul cunoscut noua este unul prin excelenta dual, deci nu poate permite ruperea unei organizari ancestrale prin omiterea negatiei nici unei notiuni, nici unui fenomen, nici unei forte sau legi. Deci nu poate exista un fenomen global ca cognitia, fara negarea sa, in speta mitul.
Este evident, ca desi abordarea sacrului si a miracolului a evoluat enorm de la originile sale pina in prezent, mitul in sine nu a fost niciodata depasit, pentru simplul fapt ca aceasta disparitie ar fi marcat sfisierea echilibrului atit de necesar. Miturile evolueaza odata cu societatea, fapt regasit conform omniprezentei geometrie fractala. Este uimitor modul in care aceasta "simpla" ilustrare grafica a unei ecuatii matematice se regaseste in majoritatea covirsitoare a sistemelor de cele mai variate facturi. Avansind in studiul unei astfel de structuri vom regasi mereu aceeasi forma de baza, cu micile modificari induse de gradul curent al complexitatii. In mod identic, miturile nu dispar din societate odata cu aparitia cunoasterii care ar fi putut sa le spulbere misterul, ci se potenteaza, se amplifica, devin din ce in ce mai complexe, pentru ca cunoasterea a devenit, in timp complexa. Mitul se adapteaza continuu pentru a putea face fata unei umanitati transfigurate de cunoastere, luind cele mai variate forme, de la rapiri extraterestre pina la conspiratii mondiale,

Se pare ca echilibrul trebuie mentinut cu orice pret, iar noi, ca fiinte finite care ne-am nascut dintr-un continuum dominat de dualitate nu ne putem revolta impotriva unicei realitati stiute. Dezvoltarea mitului, a non-cognitiei, este inconstienta, la fel ca si tendinta spre irational, spre mister, spre luciferic.
Sa revenim insa la conceptul studiat, si anume echilibrul cognitiv/mitologic. Ce anume ar putea determina dezechilibrarea sa, si care ar putea fi consecintele unui astfel de fenomen ? Raspunsul este, ca intotdeauna, liberul arbitru. S-a afirmat de multe ori ca omul nu poate ajunge niciodata la cunoasterea divina, spre care tinde intr-un mod asiduu, si totodata tragic. Si totusi… care ar fi consecintele, presupunind prin absurd, ca acest fenomen s-ar produce ? Mitul reprezinta, dupa cum spuneam, centrul acestei mari necunoscute, iar elementele care ar putea declansa o cautare de acest tip sunt risipite in toate cotloanele lumii: relicvele unei lumi uitate, ingropate parca de minia cumplita a zeilor… De ce au avut cei care le-au construit o asemenea soarta ? Ce anume a declansat, in acele vremuri, sfirsitul ?
Un cataclism in Universul Informatiei care ar putea avea astfel de consecinte ar putea fi reprezentat tocmai de acea abatere de la echilibrul cognitiv-mitologic: disparitia misterului, elucidarea mitului. Poate ca disparitia tuturor enigmelor la nivel de mit ar putea zgudui suficient de mult continuumul, pentru a provoca o noua geneza, si pentru a reface proportiile initiale dintre cognitie si ignoranta.