Declinatie (dec): a doua coordonata fundamentala in pozitionarea unei stele. Se raporteaza la planul ecuatorial, si la meridianul pe care se afla steaua. Ca si ascensia dreapta, declinatia este o marime unghiulara (masoara unghiul dintre planul ecuatorial si dreapta dusa din directia stelei catre centrul sferei terestre).

Demonul lui Maxwell: personaj anecdotic care ilustreaza relatia dintre informatie si entropie intr-un sistem termodinamic. In asa-zisa "experienta" a lui Maxwell, avem de a face cu doua compartimente ale unui vas, umplute cu gaz si separate de un perete. La poarta acestui perete intervine "demonul": el lasa sa treaca moleculele cu energie cinetica/temperatura mare, insa nu si pe cele cu energie mica. Astfel, dupa un anume timp, presupunind ca sistemul este izolat si ca nu exista pierderi de energie, vor fi separate in cele doua compartimente particulele rapide de cele lente. Demonul lui Maxwell reprezinta o ilustrare a modului in care informatia poate scadea entropia unui sistem. Entropia, ca masura a dezordinii, este totodata proportionala cu gradul de uniformitate;  intrucit entropia poate fi privita ca o masura a energiei ce nu mai este disponibila, starea intiala, cu cele doua tipuri de particule amestecate in mod uniform in ambele compartimente, corespundea valorii maxime a entropiei. Odata cu interventia "demonului", care detine informatia necesara separarii particulelor, diferenta lor de energie devine din nou utilizabila; spre exemplu, daca se inlocuieste peretele cu unul mobil, particulele cu energie inalta ii vor determina miscarea, deci efectuarea de lucru mecanic, fapt imposibil initial.

Deplasare spre rosu: modalitate de apreciere a distantei la care se afla un obiect cosmic de observator. Liniile spectrale caracteristice pot fi deplasate spre rosu, spre zona de lungime de unda maxima si frecventa minima a spectrului optic--ceea ce indica o miscare divergenta a obiectului fata de observator--fie spre albastru--indiciu al apropierii. Deplasarea spre rosu a fost observata in cazul tuturor galaxiilor, iar gradul sau este proportional cu distanta la care acestea se afla.
Spectrele de absorbtie galactice sunt niste pete lungi, albe, segmentate de linii verticale intunecate--produse de absorbita selectiva a luminii de elementele din atmosfera stelelor componente. Stabilirea deplasarii implica existenta unui etalon, reprezentat de linii foarte usor de identificat ale anumitor elemente (acestea pot fi, spre exemplu, liniile H si K, corespunzatoare calciului). Astfel, pe baza efectului Doppler s-au stabilit vitezele de deplasare caracteristice corpurilor studiate, si, de aici, prin intermediul constantei lui Hubble, se calculeaza distanta la care se afla.
Exista insa si alte opinii; un oarecare Halton Arp afirma ca deplasarea spre rosu nu este neaparat un indiciu al vitezei de miscare. Spre exemplu lumina care paraseste o regiune cu forta gravitationala puternica, va fi deplasata spre rosu; analog, lumina care cade intr-o astfel de regiune a spatiului va fi deplasata spre albastru. Predictia teoretica a fost testata la Harvard, iar rezultatele sunt in perfect acord cu relativitatea generala. In plus, aceeasi concluzie a reiesit din studiul luminii provenite de la stele tinere, fierbinti, de tip spectral K.
Alti oameni de stiinta, Grote Reber si John Kierein, afirma ca de fapt, deplasarea spre rosu se datoreaza mai degraba efectului Compton, decit efectului Doppler. Astfel, se explica de ce insusi spectrul solar este deplasat spre rosu, desi Soarele nu se indeparteaza de noi (Compton insusi a vazut in efectul care ii poarta numele explicatia; electronii responsabili de pierderea de energie a radiatiei luminoase se gasesc, atrasi gravitational, in densitate mai mare aproape de suprafata stelei, in fotosfera), si valorile extreme ale acestei deplasari, observate in cazul quasarilor. Fenomenul a fost denumit deplasare spre rosu intrinseca.
Deplasarea cosmologica spre rosu se justifica la fel prin efect Compton, insa de aceasta data legea lui Hubble se respecta: numarul electronilor si pozitronilor liberi din spatiul intergalactic creste odata cu distanta, la fel si modificarea lungimii de unda a radiatiei luminoase. In plus, s-a stabilit ca in afara de particulele libere, spatiul intergalactic este "populat" cu nori de viteza crescuta, alcatuiti din hidrogen molecular. Se presupune ca acest hidrogen s-a format prin condensarea electronilor si protonilor initial liberi.
William G. Tifft, profesor de astronomie la Universitatea Arizona a observat un fapt destul de surprinzator. Daca deplasarile spre rosu sunt intr-adevar consecinta simplei "intinderi" a luminii, datorata expansiunii Universului, ar trebui ca valorile ei sa se incadreze intr-un interval continuu; si totusi se pare ca ele alcatuiesc mai degraba o multime: iau valori discrete, cuantificabile. Sa fie acesta un indiciu al cuantificarii timpului ?
Daca efectul Compton cauzeaza deplasarea spre rosu, Universul nu se afla deloc in expansiune, ci este mai degraba static. Max Born si col. au analizat teoretic fondul de microunde al unui astfel de Univers ipotetic, si au ajuns la concluzia ca valoarea sa nu difera semnificativ de cei 3K observati. Totusi, daca acceptam realitatea acestor ipoteze, ne gasim in situatia de a arunca mare parte din informatiile noastre asupra Universului si a structurii sale...

Dezintegrare: transformare spontana suferita de nucleele radioactive caracterizata de emisia unor particule; nuclee de heliu in cazul dezintegrarii a, (doi protoni si doi neutroni, sau un atom de heliu complet ionizat) electroni sau pozitroni pentru dezintegrarea b- sau b+, si cuante g, in dezintegrarea omonima. Radiatiile b sunt de 100 de ori mai penetrante decit a, datorita dimensiunii mici a particulelor componente. La rindul lor, radiatiile g depasesc ca penetranta radiatia b, constind in fotoni cu energie inalta. Emisia de pozitroni este urmata de tranzitia unui proton in neutron in nucleul atomului sursa, si totodata insotita de emisie neutrinica. Emisia de antineutrini insoteste dezintegrarea b-.
Seriile radioactive sunt rezultate prin fenomenul de dezintegrare. Spre exemplu, un atom al izotopului U-238, prin emisia unei particule alfa, devine un element cu A=234, iar Z devine 90 de la 92. Elementul cu Z=90 este toriul. Toriul evolueaza mai departe prin dezintegrare beta, pierzind electroni. Aceasta emisie este realizata prin transformarea unui neutron intr-un proton, care duce la o crestere cu o unitate a numarului atomic. Ceea ce rezulta este un izotop de protactiniu, cu A=234 si Z=91. Toriul-234 prezinta o rata de dezintegrare variabila in timp, (dupa 25 de zile isi injumatateste radioactivitatea), desi U-238 si un alt izotop al toriului, Th-232 (cu o perioada de injumatatire de 14 miliarde de ani), au o rata de dezintegrare constanta, specifica.
De la protactiniu 234, prin emisie beta se ajunge la un alt izotop al uraniului, U-234. Aceasta redevine toriu Th-230 prin dezintegrare alfa, iar Th 230 se dezintegreaza tot alfa la Ra-226. Dupa inca cinci emisii alfa si patru beta se ajunge la un element neradioactiv, stabil, Pb-206, al 82-lea element din sistemul periodic. Daca primul element al seriei radioactive este Th-232, ultimul va fi un alt izotop al plumbului, Pb-208.

Dorado (Pestele Sabie): constelatie de importanta secundara a emisferei sudice, aflata intre Achernar (din Eridanus) si Canopus (steaua a din Carina). Cea mai remarcabila stea este b, o variabila de tipul Cefeidelor. Are o perioada de 9 zile, si este mai luminoasa decit d-Cephei, prototipul clasei. Se afla la 7500 a.l. distanta, iar luminozitatea sa in punctul extrem depaseste 200 000 de Sori.
S Doradus este prototipul pentru clasa SDOR de stele variabile eruptive, din care fac parte supergigante foarte luminoase, cu fotosfera in expansiune.
Tot in Dorado se afla si  Marele Nor al lui Magellan, o galaxie de tip Sb a grupei locale situata la 169 000 a.l. Aceasta a fost scena multor evenimente spectaculoase--o serie de nove, care a culminat cu supernova spectaculoasa din 1987.

Draco (Dragonul): constelatie nordica mare, cuprinsa intre Polaris si a Ursae Maioris; reprezinta monstrul care pazea merele de aur

Acest trio galactic este deseori desemnat drept Grupa Draco si este localizat in partea nordica a constelatiei. De la stinga la dreapta, sa disting galaxia spirala NGC 5985, eliptica NGC 5982 si o alta spirala--NGC 5981, toate acestea intr-un cimp ce acopera mai putin de jumatate din suprafata unei luni pline. Galaxiile se afla la cca 100 milioane a.l. de Terra. NGC 5985 este o galaxie Seyfert, un tip de galaxie activa.

din Gradina Hesperidelor. "Capul" este cea mai cunoscuta parte, si se compune din g, b, n, x. n este o stea dubla larga, cu componente asemanatoare distantate la 350 000 miliarde km ce depasesc luminozitatea Soarelui de cca 11 ori.
Eltamin este o stea portocalie, situata la 100 a.l., de 107 ori mai luminoasa decit Soarele.
Steaua e, in apropierea mai luminoasei d, este de asemenea dubla, primara apartine tipului spectral G8. s Draconis (Alrakis) se situeaza la 19 a.l. de Terra, este unul din cele mai apropiate obiecte vizibile cu ochiul liber. Este o pitica de tip K.
a Draconis (Thuban, la 230 a.l.) a constituit in timpul constructiei piramidelor polul nord al sferei ceresti. De atunci, polul s-a mutat in Ursa Minor, va trece in viitor in Cepheus, Cygnus, si Lyra, apoi se va intoarce prin Hercules inapoi in Draco.
Cel mai interesant obiect din Draco este nebuloasa NGC 6543, situata intre d si z, la 3200 a.l. Este o nebuloasa planetara mica, insa relativ luminoasa, cu o stea centrala de 9,6 mag, si temperatura la suprafata de cca 35 000 grade C. A fost prima nebuloasa cercetata spectroscopic, in 1864 de William Huggins.